Fefe
Primit pe mail, absolut genial 
“După ce v-am arătat adevărata faţă a personajelor aşa-zis pozitive din
desenele animate, vom demonta astăzi încă un mit, şi anume că Făt-Frumos
este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără
pereche. În fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.
Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai
importante personaje din basmele româneşti.
Împăratul
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat
e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin
urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai
împărăţia.
Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei
fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia
mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori,
când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i
aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de
împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în
mormânt.
Fata cea mare şi fata cea mijlocie
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora
mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e
aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că
nici un zmeu nu le vrea.
Fata cea mică
E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi
curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă
enervez.
Făt-Frumos (Fefe)
De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun
coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece
menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii
lui sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când boul de
împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se
prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici nu-l
interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la
tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.
Calul
E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere.
Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd,
ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te porţi cu o
asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în
vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă
să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte
să fie în echipa Zmeului.
Mama Zmeilor
Este exact opusul împăratul. În primul rând, la ea e sigur că e mama
zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două
plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia
hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri,
dregători, sfătuitori, etc.
Zmeul
E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate
zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un
om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a luptat, a
umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Aşa merg lucrurile pe
tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă
împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile
lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar
sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia
marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal
să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine
ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi
ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu
pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de
oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a
venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat
nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi
din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata
aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă
eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum
cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi
bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără
ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: “Fă,
te iubesc, te vreau! Treci încoace.” Şi prostul chiar o iubeşte: n-o
forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri,
o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste
în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină
s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai
de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii,
giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se
duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine
acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase
spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu
facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o
cu masca de castraveţi pe faţă.
Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele,
şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are
părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci
cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să se
hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din
nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la
ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte
dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul,
căruia – în sfârşit! – i se aprind beculeţele.
Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la
un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot
ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.
Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor
incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să
umble toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de
papagal.
Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi
rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi
dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su
acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului
şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat
în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem de basm
din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare merită să-şi
trăiască propriul basm.”
